Stanga, aproape, acolo, dreapta, departe, aici

E posibil sa fiu in interiorul vizorului, inghesuit intre doua lentile. In stanga mea, o lentila prin care imi pot privi viata aleargand mare si aproape, ii pot simti curentul, ii pot atinge umbra. In dreapta e camera mea, vazuta undeva departe, cu un pat improvizat, un birou, si undeva, pe o canapea rosie, eu. Mic, fara detalii, nu m-as putea recunoaste daca n-as sti ca nu poate fi altcineva, pentru ca e biroul meu, e canapeaua mea si noaptea mi-e frig, singur in patul improvizat.

Prin colturile ochilor mei trec simultan doua vieti, una atat de aproape, una atat de departe. Orice directie as vrea sa urmaresc altfel decat tragand cu ochiul, ma face sa intorc spatele perspectivei gemene. E o cale scurta spre acolo, e atat de mult pana aici. Stanga, aproape, acolo, dreapta, departe, aici.

Inainte e o linie infinita, in interiorul unui cerc.

Viata vazuta prin vizor

viata nu e acolo.

Ei prostii, e acolo, doar ca se ascunde in chestia aia neagra de care ti-e frica, in intuneric.

E absolut (*) trist sa te uiti inspre vizor asteptand ca cerculetul ala metalic si intunecat sa se faca metalic si alb. Sau galben, depinde de lumina de dincolo de usa. In general, cand cerculetul devine alb (sau galben), e cineva dincolo. Problema e ca nu doar persoana pe care o astepti aprinde lumina pe hol, deh, dezavantajele traiului pe o casa a scarii comuna.

Cerculetul se face alb, lumina iti sclipeste in coltul ochiului drept si ridici capul. Astepti, sau sari si-ti lipesti ochiul de vizor. Vezi un perete alb in fata, niste conducte de gaz si scara care duce pe acoperisul blocului. Iti doresti altceva, iti doresti ca un chip cunoscut sa se deseneze pe albul ala enervant. Clic. Intunericul iti intra in ochi si iti ia o fractiune de secunda sa te prinzi ca ai asteptat aiurea.

Te asezi din nou in coltul tau si astepti sa dispara intunericul ala. Pe care il urasti.